Dezvoltarea personalității unui copil este presărată cu conflicte psihologice. Aceste pertubări pot cospunde unei variații normale a dezvoltării unei organizări inadecvate a personalității sau unei reacții în fața unui anumit context. În practică, nu se consideră patologice decât simptomele care perturbă dezvoltarea copilului, cele care îi blochează progresul sau îl limitează în desfașurarea anumitor activități. Părinții sunt uneori depășiți: daca realizează că sunt ignoranți în fața matematicii moderne, a jurnalelor electronice, ei contestă câteodată fără urmă de îndoială, difculățile psihologice ale copilului lor,și invers, ei vor de asemenea să dramatizeze situația care devine cronică.
Atitudinea cea mai potrivită constă în observarea copilului pentru a nu înrăutăți situația și pentru a consulta specialiștii cei mai potriviți, cadre didactice, psihologi, doctori. În concluzie, deși aceste simptome aparțin dezvoltării copilului, este o eroare să fie neglijată, căci, pot persista chiar și atunci când circumstanțele apariției lor au dispărut.
Dintre aceste "simptome psihologice" regăsim: agresivitatea, anorexia, anxietatea, astmul, bâlbâiala, QI, copilul bătut, copilul stângaci, tricotilomania, timiditatea, roaderea unghiilor.
Agresivitatea
Copilului trebuie să i se explice cu calm ca nu i se poate tolera comportamentul, dar numai după ce a fost aplanată situația. Agresivitatea reflectă un sentiment de inferioritate față de ceilalți sau o carență afectivă.
Roaderea unghiilor
Roaderea unghiilor este o banalitate . "Onicofagia" se observă adesea la copiii anxioși când se gândesc la ceva, când așteaptă pe cineva sau ceva. Nu este o problemă psihologică deosebită, iar în cazul în care copilul este certat pentru acest lucru, anxietatea sa crește și sindromul persistă.
Constă frecvent într-un comportament prea cuminte, copilul fiind interiorizat cu ochii plecați, nu îndrăznește să spună ceea ce dorește, ceea ce gândșste, pare a-i fi frică de orice, și înroșește de îndată ce i se vorbește.
Dacă în viața de zi cu zi, copilul este jenat de timiditatea sa; el trebuie încurajat să iasă cu prietenii, să îi primească în vizită, să comunice. Psihoterapia poate fi utilă pentru a clarifica mecanismul care îl face pe copil să se simtă inferior.
Tricotilomania
Constă în joaca cu propriul păr, pe care copilul îl pipăie îl mângâie, îl înfășoară în jurul degetului, îl smulge fir cu fir și pe care uneori îl mănâncă; unii copii apucă de asemenea și fire de păr din gene, sprâncene...cu riscul peladei. Acest comportament se observă când copilul este concentrat, neliniștit, singur, când se plictisește sau când este obosit. Este mai frecventă la fete, neavând o cauză specifică și se pare că ar fi o conduită de reasigurare. Trece spontan o dată cu creșterea copilului.
Probabil vă întrebați ce legătură au aceste simptome cu mediul școlar al copiilor; ei bine, de cele mai multe ori, când copilul face câte o greșeală și părinții nu îi explică unde a greșit, acesta va avea tendința să creadă că a adoptat un comportament corect; în cazul copilului agresiv, acest lucru îl poate afecta în mediul școlar, deoarece copiii au tendința de a se eticheta între ei; o etichetă ”negativă” cum ar fi ” tu ești întotdeauna rău și o superi pe doamna” determină de cele mai multe ori marginalizarea copilului agresiv, care va raspunde așa cum a învățat: prin agresivitate.
Un alt impediment în dezvoltarea acestui copil ar putea fi reprezentat și de atitudinea cadrelor didactice ( aici făcând referire, bineînțeles la acelea care nu beneficiază de un tact pedagogic ”înnăscut” sau pur și simplu și-au ales profesia că nu aveau altă alternativă și drept urmare, nu empatizează cu copilul în cauză, sau nici măcar nu încearcă să îi înțeleagă problema), pe lângă faptul că au tendința de a-l eticheta, de cele mai multe ori îl ridiculizează în fața celorlalți copii.
Ce ar trebui făcut pentru acest ”tip” de copil?
Dat fiind faptul că părinții care nu îi explică încă de la început ce consecințe poate avea comportamentul său asupra celorlalți, joacă un rol important în adoptarea agresivității de către copil, acștia ar trebui să participe la ore de educație a părinților, unde să învețe cum să interacționeze cu propriul copil....În fond, nimeni nu se naște învățat să fie părinte, și nici nu ne învață nimeni cum să fim; de aceea fiecare trebuie să își dezvolte propriile metode de educație a copilului în funcție de capacitățile pe care le are și de necesitățile pe care le are copilul.
Celelalte trei, roaderea unghiilor, timiditatea și tricotilomania, apar frecvet împreună (în diferite ”combinări”-un copil timid poate să își roadă unghiile fără a avea tricotilomanie; sau un copil poate fi timid și să aibă tricotilomanie etc); de cele mi multe ori acești copii par a avea o cumințenie excesivă, fiind șicnați de către colegi și marginalizați deopotrivă. În mediul școlar pot avea ”de pierdut” din cauza incapacității de relaționare cu ceilalți, din teama de a ieși în evidență, din teama de a nu creea neplăceri celorlalți. Acest comportament îi duce la auto-izolare, neîncredere în forțele proprii și în final, la performante scăzute.
Cum îi putem ajuta pe acești copii?
În primul rând, considerăm că răbdarea jocă un rol extrem de important; pentru a le putea evalua adevăratul potențial școlar, profesorii ar trebui să își arate aprecierea față de aceși copii atunci când merită, fără a îi pune în centru atenției, pentru că acest lucru îi poate inhiba. De asemenea, dacă simptomele persistă, copiii ar terbui îndrumați către un ajutor de specialitate.
Bibliografie:
de Jouffrey, P.,M., (1998), Psihologia copilului, Editura Teora, București
Probabil vă întrebați ce legătură au aceste simptome cu mediul școlar al copiilor; ei bine, de cele mai multe ori, când copilul face câte o greșeală și părinții nu îi explică unde a greșit, acesta va avea tendința să creadă că a adoptat un comportament corect; în cazul copilului agresiv, acest lucru îl poate afecta în mediul școlar, deoarece copiii au tendința de a se eticheta între ei; o etichetă ”negativă” cum ar fi ” tu ești întotdeauna rău și o superi pe doamna” determină de cele mai multe ori marginalizarea copilului agresiv, care va raspunde așa cum a învățat: prin agresivitate.
Un alt impediment în dezvoltarea acestui copil ar putea fi reprezentat și de atitudinea cadrelor didactice ( aici făcând referire, bineînțeles la acelea care nu beneficiază de un tact pedagogic ”înnăscut” sau pur și simplu și-au ales profesia că nu aveau altă alternativă și drept urmare, nu empatizează cu copilul în cauză, sau nici măcar nu încearcă să îi înțeleagă problema), pe lângă faptul că au tendința de a-l eticheta, de cele mai multe ori îl ridiculizează în fața celorlalți copii.
Ce ar trebui făcut pentru acest ”tip” de copil?
Dat fiind faptul că părinții care nu îi explică încă de la început ce consecințe poate avea comportamentul său asupra celorlalți, joacă un rol important în adoptarea agresivității de către copil, acștia ar trebui să participe la ore de educație a părinților, unde să învețe cum să interacționeze cu propriul copil....În fond, nimeni nu se naște învățat să fie părinte, și nici nu ne învață nimeni cum să fim; de aceea fiecare trebuie să își dezvolte propriile metode de educație a copilului în funcție de capacitățile pe care le are și de necesitățile pe care le are copilul.
Celelalte trei, roaderea unghiilor, timiditatea și tricotilomania, apar frecvet împreună (în diferite ”combinări”-un copil timid poate să își roadă unghiile fără a avea tricotilomanie; sau un copil poate fi timid și să aibă tricotilomanie etc); de cele mi multe ori acești copii par a avea o cumințenie excesivă, fiind șicnați de către colegi și marginalizați deopotrivă. În mediul școlar pot avea ”de pierdut” din cauza incapacității de relaționare cu ceilalți, din teama de a ieși în evidență, din teama de a nu creea neplăceri celorlalți. Acest comportament îi duce la auto-izolare, neîncredere în forțele proprii și în final, la performante scăzute.
Cum îi putem ajuta pe acești copii?
În primul rând, considerăm că răbdarea jocă un rol extrem de important; pentru a le putea evalua adevăratul potențial școlar, profesorii ar trebui să își arate aprecierea față de aceși copii atunci când merită, fără a îi pune în centru atenției, pentru că acest lucru îi poate inhiba. De asemenea, dacă simptomele persistă, copiii ar terbui îndrumați către un ajutor de specialitate.
Bibliografie:
de Jouffrey, P.,M., (1998), Psihologia copilului, Editura Teora, București
By Olteanu Alina & Grebenar Miana
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu