PERSONALITATEA PROFESORULUI SI RELAŢIILE PROFESOR ELEV

1.Particularități ale personalității profesorului

Ce particularităţi apar în caracterizarea noţiunii de personalitate a profesorului ? Ce calităţi generale şi speciale trebuie să deţină ? Care este şi care poate fi locul şi rolul profesorului înrelaţiile sale cu elevii ?

Iată câteva întrebări care se pun atunci când se face referire la personalitatea profesorului, la locul şi rolul acestuia în cadrul procesului de învăţământ. Comparativ cu alţi factori care intervin în procesul de învăţământ, personalitatea profesorului se situează pe prim plan. Rolul profesorului este acela de a selecta şi organiza informaţiile ce vor fi asimilate de elev, de a comunica inteligibil şi a argumenta aceste informaţii, de a orienta şi încuraja elevii, de a stabili cauzele unor eventuale insuccese după evaluarea rezultatelor şi de a-i ajuta pe elevi să le înlăture etc.

Un asemenea tip de comportament didactic solicită mai multe aptitudini didactice, educative, organizatorice şi tehnice, precum şi anumite calităţi:

  

1. informaţii de specialitate, psihopedagogice şi metodice aduse la zi,

 2. inteligenţă creativă, atenţie distributivă în clasă,

 3. exigenţă echilibrată,

 4. spirit de cooperare,

 5. respect faţă de elev,

 6. interes pentru instruirea acestuia,

 7. conştiinciozitate,

 8. perseverenţă,

 9. răbdare,

 10. echilibru psihic,

 11. fluenţa vorbirii,

 12. spirit de justiţie în notarea şi rezolvarea unor situaţii conflictuale.

În confruntarea imaginii ideale de viaţă şi comportare, elevul se fixează adeseori asupra profesorului său, intimidându-l. Nu întâmplător personalitatea şi atitudinea profesorului, valorile morale şi sociale pe care le întruchipează profesorul devin adeseori modele de viaţă pentru elevi şi studenţi.

Sondajele de opinie efectuate anual în rândul studenţilor  confirma aceasta afirmatie: profesorul reprezintă, alături de părinţi - cu diferenţieri în funcţie de anul de studiu, sex sau provenienţă socială - modelul de viaţă pe care aceştia ar dori să-l urmeze.

În literatura de specialitate referitoare la eficienţa profesorului se semnalează lipsa unor criteria unanime care să stea la baza aprecierii şi verificării aptitudinilor practice ale acestuia. Ca şi în cazul altor profesii (în care monografiile alcătuite pe baza observării, interviului, chestionării, descrierii activităţilor etc., încearcă să prezinte însuşirile unei profesiuni, disfuncţii ale integrării etc.) şi pentru profesia de cadru didactic s-a încercat punerea în evidenţă a unor aptitudini pedagogice.

V. Târcovnicu menţionează metoda istorică - utilizarea unor opere literare care descriu cadre didactice, biografii, memorii etc. Se mai face referire la o metodă inductivă, aplicându-se profesorului, părinţilor şi elevilor chestionare în care aceştia să evidenţieze calitatea unui bun profesor, sau una deductivă, plecându-se de la obiectivele educaţionale şi ajungând la însuşirile profesorului. În anul 1948 profesorul Nitty a folosit 37.000 de scrisori ale unor foşti elevi, care indicau prin alegere pe profesorii preferaţi, care au jucat un anumit rol în formarea lor spirituală. Dintre trăsăturile cele mai frecvent menţionate amintim:

    

 • atitudinea de cooperare democratică,

     • amabilitatea şi consideraţia faţă de individ,

     • răbdarea,

     • interesele largi,

     • maniera plăcută de a se purta,

     • corectitudinea şi imparţialitatea,

     • simţul umorului,

     • comportamentul constant,

     • flexibilitatea şi măiestria pedagogică în activitatea de predare

Există păreri care susţin că însuşirile intelectuale ale profesorului trebuie să fie la cel mai înalt nivel. Altele, care par mai realiste, susţin că un intelect normal, care este capabil să asimileze disciplinele universitare (atestate prin diploma de absolvire), poate fi considerat corespunzător. Acestora trebuie să li se adauge însă (după absolvirea facultăţii) o atitudine pozitivă faţă de domeniul specialităţii: interes, dorinţa de perfecţionare etc.

Dotarea de excepţie din punct de vedere intelectual nu reprezintă o reuşită sigură, o garanţie a succesului în activitatea didactică. Erudiţia nu este sinonimă cu măiestria didactică. Educatorului îi sunt necesare şi însuşiri afective, structurate alături de alte calităţi, în aptitudinea educaţională. Astfel, stabilirea unor relaţii socio-afective cu elevii, sentimentele de afecţiune faţă de copil reprezintă o condiţie indispensabilă dezvoltării armonioase a acestuia.

Dragostea faţă de elevi favorizează şi capacitatea empatică (situarea pe poziţia celui căruia îi explici), precum şi capacitatea de a cunoaşte şi caracteriza elevii cât mai bine. Tactul pedagogic, echilibrul sufletesc, stăpânirea de sine, spiritul de dreptate, onestitatea, concordanţa dintre vorbă şi fapte, exemplul personal etc., sunt alte componente ale aptitudinii educaţionale a profesorului.

Marin Stoica (1995) aduce în discuţie aptitudinea organizatorică ce cuprinde: capacitatea de organizare a activităţii instructiv-educative, de informare şi de luare a deciziilor, de conducere a procesului didactic etc.; de asemenea, o aptitudine tehnică necesară profesorului pentru a mânui şi întreţine instrumente, aparate de laborator; calculatoare şi tehnici audio-vizuale, sau pentru crearea de dispozitive experimentale.

Rezultă că un profesor bun nu poate fi considerat profesorul care mânuieşte cu pricepere nişte metode şi forme clasice, imuabile de predare-învăţare, fără a fi receptiv la nou. Rezistenţa profesorului la rutină şi şablonism depinde de structura personalităţii sale psihice, de mediul în care trăieşte, precum şi de natura şi structura interrelaţiilor sociale de la nivelul microgrupului sau grupului social în care îşi desfăşoară activitatea.

De aceea, personalitatea cadrului didactic trebuie să fie creatoare, în competiție permanentă cu    el însuși și cu alții, să întruchipeze în sine calitîțile unui bun specialist,ale unui om de înaltă cultură și ale unui ”tehnician” abil în mânuirea complexei aparaturi a școlii contemporane, dar mai ales a ”școlii viitorului”. Datorită multiplelor mijloace tehnice de informare, copiii pot   ajunge mai repede la asimilarea de cunoștințe noi decât profesorii;  ei se simt ”obligați”  să comunice ceea ce știu și celorlalți colegi și intervin la lecție potrivit sau inoportun; apare astfel    un decalaj între ceea ce predă profesorul, între ceea ce apare în manuale sau programa școlară   și ceea ce știu ei. Curbele capacității de muncă, cele ale maturizării psihologice sau biologice   coboară sau urcă, atingând nivele diferite, individualizează și îngreunează activitatea școlară. 

De aceea, creativitatea profesorului este direct legată şi de această situaţie, adică de posibilităţile oferite elevului de a-şi satisface curiozitatea epistemică, de a-i oferi ceea ce el caută, ce-l interesează şi mai ales ceea ce i se potriveşte. Acest lucru este posibil în condiţiile în care relaţia dintre profesor şi elevi se transformă într-un autentic dialog.

2. Relaţia profesor - elev

Plecând de la ideea anunţată anterior, prefigurăm comunicarea dintre profesor şi elevi ca un dialog viu, eficient şi permanent desfăşurat sub auspiciile unei depline sincerităţi. Cuplul educativ profesor - elev apare astfel angajat într-o multitudine de acţiuni bilaterale pentru că educaţia nu se mai poate face nici oferind totul, nici cerând sau impunând totul.

De altfel, relaţia profesor - elevi reprezintă o problemă cheie în istoria gândirii psiho-pedagogice, care a fost interpretată fie printr-o viziune “magistrocentristă”, fie într-una “pedocentristă”. Prima punea accentul pe profesor, pe autocratismul acestuia (grecescul autos = “însuşi” şi kraros =“putere”), profesorul fiind acela care dispune şi impune totul, elevul supunându-se şi conformându-se dispoziţiilor acestuia. Ascultarea şi supunerea sunt consecinţele unei relaţii cu caracter coercitiv exercitată de o persoană adultă asupra copilului. De cealaltă parte se situează “liberalismul pedagogic”, concretizare a pedocentrismului. Copilul se dezvoltă şi se manifestă spontan, fără nici o constrângere sau dirijare exterioară.

Aceste situaţii reprezintă de fapt două tendinţe extreme, care diminuează funcţiile celor doi poli şi denaturează în ultimă instanţă relaţia didactică corectă. Cooperarea dintre cei doi presupune un schimb reciproc de mesaje, un sens convergent activităţii pe care o desfăşoară fiecare.

Cooperarea devine eficientă numai în măsura în care profesorul dispune de prestigiul şi autoritatea necesară exercitării rolului conducător în acest sens.

Pe de altă parte, cerinţele sociale şi condiţiile psihopedagogice ale învăţării impun modificări în status-ul elevului prin creşterea independenţei sale în activitate, prin adoptarea unei atitudini active, prin exigenţa unei motivaţii superioare, prin posibilităţile ce i se oferă de a colabora nu numai cu profesorul, ci şi cu colegii. Considerarea elevilor ca făcând parte dintr-un grup social îl conduce pe profesor la încurajarea relaţiilor interpersonale dintre elevi.

 

Astfel, alături de un “circuit vertical” (profesor - elev) se realizează şi unul “orizontal” (elevi - elevi), întrepă- trunderea cărora reprezentând o caracteristică de bază a relaţiilor profesor - elevi în cadrul didacticii moderne. Pe această matrice se poate grefa a doua, cea a perspectivei psihosociale a relaţiei profesor - elevi. În cadrul acesteia se disting nivelul formal şi cel informal al relaţiei. În cadrul nivelului formal sunt incluse aspecte rezultate în urma interacţiunii “oficiale” dintre cei doi poli (faptul că profesorul are de îndeplinit anumite roluri - conducător al procesului didactic, diriginte etc.). Nivelul informal cuprinde relaţiile interpersonale ce se stabilesc la nivelul grupului pe baza unei predispoziţii afective care poate amplifica sau micşora conlucrarea dintre profesor şi elevi. De fapt, cele două niveluri funcţionează ca două faţete inseparabile ale aceluiaşi proces; relaţiile interpersonale constituie fondul pe care se manifestă cele oficiale, având un rol stimulator asupra lor, iar acesta din urmă asigură cadrul necesar apariţiei şi manifestării primelor. Profesorul, ca factor conducător al procesului instructuiv- educativ, trebuie să imprime un sens convergent tuturor aspectelor ce definesc relaţia în discuţie. Aici intervine tactul pedagogic şi măiestria didactică.

3. Măiestrie şi tact pedagogic

Măiestria pedagogică nu este sinonimă cu tehnica didactică, adică aptitudinea de a folosi metodele şi procedeele didactice. Măiestria presupune realizarea următoarelor condiţii fundamentale de ordin psihologic şi pedagogic:

 

a) cunoaşterea de sine;

b) cunoaşterea elevului;

c) dragostea faţă de profesiune şi elevi, axată pe optimism pedagogic;

d) capacitatea de a realiza o valoare, o energie, care la rândul ei să fie creatoare de alte valori culturale, materiale, spirituale.

Cunoaşterea de sine este premisa realizării echilibrului între componenta intelectuală, afectivă şi volitivă a conştiinţei, premisa asigurării obiectivităţii, a modestiei şi altor calităţi indispensabile educatorului.

Cunoaşterea elevului (a clasei) se impune de asemenea ca o necesitate, deoarece acţiunea educativă este un dialog viu şi permanent între profesor şi elev, atât din punct de vedere intelectual, cât şi moral. Profesorul trebuie să se adapteze permanent la starea psihologică mereu schimbătoare a clasei. Pentru o apreciere obiectivă este necesară cunoaşterea motivaţiei psihologice a comportării elevului. Profesorul care nu are capacitatea empatică (nu se transpune în situaţia altora, neînţelegând punctul lor de vedere) poate genera prin atitudinea lui, situaţii de ostilitate din partea elevilor, o “reacţie de apărare”, care poate avea consecinţe negative asupra profesorului, acesta sporindu-şi din nou acţiunile represive. Se creează astfel un cerc vicios, generator al unui climat de neîncredere reciprocă, care poate avea o durată mai lungă. Cuplul educativ profesor - elev poate fi unit prin sentimentul de iubire al profesorului pentru copil.

Prin tact pedagogic înţelegem tocmai posibilitatea de a interveni asupra copilului, de a-l influenţa cu grijă şi afecţiune, cu o anumită supleţe psihologică. Cu alte cuvinte, tactul pedagogic înseamnă posedarea acestei capacităţi de a vedea în fiecare copil o fiinţă bio-psiho- socio-culturală unică şi pe această bază a-l educa în concordanţă cu particularităţile sale.

Pentru a putea aprecia just un elev, trebuie cunoscute eforturile făcute de el, sensibilitatea şi afectivitatea sa, condiţiile materiale, regimul de viaţă, sănătatea etc.  Această cunoaştere duce la aplicarea unor măsuri diferite faţă de aceeaşi abatere efectuată de mai mulţi elevi.

Se poate vorbi astfel de o deontologie pedagogică (didactică) care, ca şi în cazul altor deontologii (medicală), cuprinde anumite principii pe care cadrele didactice trebuie să le respecte. Respectarea unor asemenea norme ar exclude aşa-numitele didactogenii comportamente inadecvate muncii didactice care pot avea efecte negative asupra dezvoltării personalităţii elevului (atitudini, gesturi, expresii necontrolate).

Revenind, putem preciza că tactul pedagogic şi, implicit, măiestria pedagogică presupun autocontrol, stăpânire de sine, sensibilitate, delicateţe, simţ al diferenţierii şi alte trăsături care asigură prestigiul şi autoritatea dascălului.



By Siderias Marina